Reformele lui Alexandru Ioan Cuza (1859–1866)

De la uniune personală la stat unitar

După alegerea din 5 și 24 ianuarie 1859, Principatele aveau un singur domn, dar două guverne și două adunări. Cuza a obținut treptat recunoașterea unirii de către marile puteri, iar în ianuarie 1862 s-au format primul guvern unic și primul Parlament unic, cu capitala la București. Noul stat a început să folosească numele de România.

Au fost unificate și alte instituții: armata, administrația, serviciile publice. Fără această unificare, reformele care au urmat nu ar fi putut fi aplicate în toată țara.

Secularizarea averilor mănăstirești (1863)

O mare parte din pământul țării aparținea mănăstirilor, multe dintre ele „închinate” unor locuri sfinte din afara țării, precum Muntele Athos sau Ierusalimul; veniturile lor plecau peste graniță. Prin legea din decembrie 1863, adoptată sub guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, aceste averi au trecut în proprietatea statului. Aproximativ o pătrime din suprafața agricolă a țării a devenit astfel proprietate a statului.

Lovitura de stat din 2 mai 1864 și legea rurală

Reforma agrară era blocată de Adunarea dominată de marii proprietari conservatori. Pe 2 mai 1864, Cuza a dizolvat Adunarea și a supus unui plebiscit o nouă lege fundamentală, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care îi întărea puterea și crea un Senat.

În august 1864 a fost promulgată legea rurală: clăcașii erau eliberați de obligațiile feudale (claca, dijma), iar peste 400.000 de familii de țărani au primit pământ, în schimbul unei despăgubiri plătite proprietarilor. Loturile erau însă mici, iar problema țărănească nu a fost rezolvată definitiv.

Justiție, educație, administrație

Tot în 1864 au fost adoptate Codul civil, după modelul Codului lui Napoleon, și Codul penal. Legea instrucțiunii publice a făcut învățământul primar obligatoriu și gratuit. Au fost înființate primele universități moderne: la Iași (1860) și la București (1864). Statul s-a organizat după modelul francez, cu județe și comune.

Abdicarea din 1866

Stilul autoritar al lui Cuza i-a nemulțumit atât pe conservatori, afectați de legea rurală, cât și pe liberalii radicali. Aceștia s-au unit în așa-numita „monstruoasă coaliție”, care l-a obligat să abdice în noaptea de 11 februarie 1866. A urmat aducerea unui principe străin, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, așa cum ceruseră adunările ad-hoc în 1857.

La BAC, reformele lui Cuza apar des la cerința despre „fapte istorice prin care s-a modernizat statul”. Reține o reformă, anul ei și o consecință — de exemplu, legea rurală din 1864: desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor. Lovitura de stat din 2 mai 1864 este un exemplu bun de relație cauză–efect.