Autonomii locale și instituții centrale: cum s-au născut statele medievale românești

Ce sunt autonomiile locale

După retragerea stăpânirii romane, populația de la nord de Dunăre a trăit în obști sătești. Din unirea lor au apărut formațiuni mai mari: cnezate, voievodate, jupanate și „țări” — Țara Făgărașului, Țara Maramureșului, Țara Hațegului. Istoricul Nicolae Iorga le-a numit „romanii populare”.

Izvoarele le pomenesc pe rând. Cronica lui Anonymus vorbește despre voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut, existente în secolul al IX-lea în Transilvania, Banat și Crișana. Diploma cavalerilor ioaniți (1247) amintește, la sud de Carpați, cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Litovoi și Seneslau. În Dobrogea secolului al XIV-lea, Dobrotici conducea o formațiune de la numele căreia vine chiar numele provinciei.

De la autonomii la state

La sud de Carpați, Basarab I a unit formațiunile existente și a obținut independența prin victoria de la Posada (1330). La est de Carpați, Moldova a apărut mai întâi ca marcă de apărare condusă de Dragoș, iar Bogdan I i-a câștigat independența în 1359. Dobrogea a fost integrată Țării Românești de Mircea cel Bătrân.

Transilvania a avut un drum diferit: cucerită treptat de Regatul Ungariei, a păstrat totuși o instituție românească, voievodatul. Din 1541 a fost principat autonom sub suzeranitate otomană, iar din 1691 a intrat sub stăpânire habsburgică. Românii, deși majoritari, au fost excluși din viața politică după înțelegerea din 1437 dintre nobili, sași și secui (Unio Trium Nationum).

Instituțiile centrale

În Țara Românească și Moldova, instituția centrală era domnia. Domnul era „mare voievod”, adică șef al oastei, și „domn”, adică stăpân al țării; conducea administrația, judeca și hotăra politica externă. Era ales dintre membrii familiei domnitoare, după principiul ereditar-electiv.

Alături de domn funcționau Sfatul domnesc, format din marii boieri și dregători, Adunarea Țării, convocată în momente importante, Biserica, condusă de mitropolit, și oastea — cea mică, permanentă, și cea mare, chemată la vreme de primejdie.

Dominația otomană și regimul fanariot

Țările Române nu au fost transformate în provincii otomane: și-au păstrat autonomia în schimbul tributului. Controlul Porții a crescut însă continuu, iar din 1711 în Moldova și din 1716 în Țara Românească domnii au fost numiți direct de sultan dintre grecii din cartierul Fanar. Regimul fanariot a însemnat domnii scurte, obligații tot mai mari și desființarea armatei, dar și reforme, precum cele ale lui Constantin Mavrocordat. S-a încheiat după revoluția lui Tudor Vladimirescu, prin revenirea la domniile pământene, în 1822.

La BAC ți se poate cere să prezinți o autonomie locală și o instituție centrală din același spațiu istoric. Alege perechi ușor de argumentat — de exemplu voievodatul lui Litovoi și domnia din Țara Românească — și leagă-le printr-o relație cauză–efect.