Ștefan cel Mare și Sfânt: 47 de ani de domnie care au schimbat Moldova

Urcarea pe tron

Ștefan cel Mare a devenit domn al Moldovei în 1457, cu sprijinul militar al lui Vlad Țepeș, vărul și aliatul său din Țara Românească. A domnit 47 de ani — cea mai lungă domnie din istoria medievală românească — într-o perioadă în care Moldova era prinsă între trei mari puteri: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune după cucerirea Constantinopolului (1453).

O politică externă de echilibru

Strategia lui Ștefan a fost una de echilibru diplomatic: a recunoscut, la nevoie, suzeranitatea Poloniei sau a Ungariei pentru a evita un război pe două fronturi, dar a refuzat constant plata tributului cerut de Imperiul Otoman. Această poziție a dus la conflicte repetate cu turcii, punctul culminant fiind invazia condusă chiar de sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Bătălia de la Vaslui (1475)

Cea mai mare victorie a lui Ștefan a venit la Podul Înalt, lângă Vaslui, în ianuarie 1475, unde o armată otomană mult superioară numeric a fost zdrobită. Victoria a avut ecou în toată Europa — Papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Ștefan „athleta Christi” (atletul lui Hristos), iar veștile despre înfrângerea turcilor au fost trimise în marile curți europene ca dovadă că otomanii pot fi opriți.

Bătălia de la Războieni (1476)

Umilit de înfrângerea de la Vaslui, sultanul Mehmed al II-lea a revenit personal în fruntea unei armate uriașe în 1476. La Războieni (Valea Albă), Ștefan a fost învins, dar a evitat distrugerea totală prin tactica „pământului pârjolit” — retragerea populației și distrugerea resurselor în calea inamicului — obligând armata otomană, epuizată de foamete și boli, să se retragă fără a cuceri Moldova.

Ctitor și sfânt

Ștefan a ridicat sau a înzestrat 44 de biserici și mănăstiri, multe dintre ele construite ca mulțumire după fiecare victorie importantă — printre cele mai cunoscute fiind Putna (unde este înmormântat), Voroneț și Neamț. Această moștenire spirituală, alături de rolul de apărător al creștinătății, a stat la baza canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română în 1992, sub numele de Ștefan cel Mare și Sfânt.

La BAC, Ștefan cel Mare apare frecvent în subiecte despre organizarea politică medievală și despre relațiile românilor cu Imperiul Otoman — merită reținute atât bătăliile, cât și motivul strategic din spatele fiecăreia.