Securitatea, „scutul” regimului
În august 1948 a fost înființată Direcția Generală a Securității Poporului, cunoscută simplu drept Securitatea. Organizată după modelul poliției politice sovietice și sprijinită la început de consilieri sovietici, ea avea rolul de a descoperi și de a lichida orice opoziție. Securitatea folosea arestări fără mandat, anchete cu tortură și o vastă rețea de informatori. Alături de ea, Miliția și justiția controlată de partid completau aparatul de represiune.
Cine erau „dușmanii poporului”
Represiunea a lovit, pe rând sau simultan, foștii politicieni ai partidelor istorice, ofițerii, intelectualii, preoții — inclusiv clerul greco-catolic, după desființarea Bisericii Greco-Catolice în 1948 —, studenții, țăranii care refuzau colectivizarea și membrii rezistenței din munți. Uneori era suficientă o origine socială „nesănătoasă” sau o rudă plecată în Occident.
Sighet și Pitești: două închisori-simbol
La Sighet, în nordul țării, au fost închiși foști miniștri, academicieni, episcopi și lideri politici ai României interbelice. Aici au murit, printre alții, Iuliu Maniu și istoricul Gheorghe I. Brătianu. Scopul era distrugerea elitei vechii Românii. Astăzi, fosta închisoare găzduiește Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.
La Pitești, între 1949 și 1952, a avut loc așa-numitul „experiment Pitești”: deținuți, mai ales studenți, erau obligați prin tortură să-și renege convingerile și să-și tortureze, la rândul lor, colegii. Acțiunea, condusă printre alții de deținutul Eugen Țurcanu, urmărea „reeducarea” victimelor și transformarea lor în torționari. Alte închisori politice cunoscute au fost Aiud, Gherla, Jilava și Râmnicu Sărat.
Canalul Dunăre–Marea Neagră și deportările
Lucrările la Canalul Dunăre–Marea Neagră, începute în 1949, au fost făcute în mare parte de deținuți politici, în colonii de muncă forțată, în condiții foarte grele. Canalul a fost numit „mormântul burgheziei românești”. Lucrările au fost oprite în 1953 și reluate abia în anii '70, când s-au desfășurat în alte condiții.
În iunie 1951, mii de familii din zona de graniță cu Iugoslavia (Banat și Oltenia) au fost deportate în Bărăgan, unde au fost obligate să-și construiască singure case, în sate noi.
Sfârșitul terorii în masă și condamnarea regimului
În 1964, regimul Gheorghiu-Dej a eliberat majoritatea deținuților politici. Represiunea nu a dispărut, dar a devenit mai discretă, bazată pe supraveghere și intimidare. În decembrie 2006, pe baza raportului unei comisii prezidențiale, președintele României a condamnat oficial în Parlament regimul comunist ca „ilegitim și criminal”.
Repere cheie
- ● august 1948 — Înființarea Securității
- ● 1949 — Începerea lucrărilor la Canalul Dunăre–Marea Neagră
- ● 1949–1952 — „Experimentul Pitești”
- ● iunie 1951 — Deportările în Bărăgan
- ● 1964 — Eliberarea majorității deținuților politici
- ● decembrie 2006 — Condamnarea oficială a regimului comunist
La BAC, represiunea apare de obicei ca „practică politică totalitară” a regimului comunist. Pentru un răspuns complet, numește instituția (Securitatea), un loc (Sighet, Pitești, Canalul) și o categorie de victime. Poți folosi represiunea și ca argument atunci când ți se cere să deosebești un regim totalitar de unul democratic.
