După independență

Independența proclamată în 1877 a fost recunoscută la Congresul de la Berlin (1878), dar cu condiții: România trebuia să cedeze Rusiei sudul Basarabiei și să modifice articolul 7 din Constituție, care acorda cetățenia doar creștinilor. Articolul a fost revizuit în 1879, iar în 1880 marile puteri au recunoscut pe deplin independența.

Un stat suveran condus de un „principe” părea să aibă un rang inferior celorlalte monarhii europene. Ridicarea la rangul de regat urma să întărească prestigiul țării și poziția dinastiei.

Legea din martie 1881

În martie 1881, Parlamentul a votat legea prin care România devenea regat, iar domnitorul Carol I lua titlul de rege al României. Noul titlu sublinia că România era acum un stat suveran, egal în rang cu celelalte monarhii ale Europei. Partidele, atât liberalii, cât și conservatorii, au susținut proclamarea.

Încoronarea de la 10 mai 1881

Încoronarea lui Carol I și a reginei Elisabeta a avut loc la București, la 10 mai 1881. Data nu a fost aleasă întâmplător: 10 mai era deja ziua venirii lui Carol în țară (1866) și ziua promulgării independenței (1877). Până în 1947, 10 mai a fost ziua națională a României.

Coroana regelui a fost făcută din oțelul unui tun capturat la Plevna — un simbol al faptului că statutul de regat fusese câștigat prin jertfa armatei în Războiul de Independență.

Consecințe

În 1884, Constituția a fost revizuită pentru a include noul titlu de regat. Statul a devenit o monarhie constituțională pe deplin suverană, cu o dinastie stabilă. Din 1881 până în 1947, România a avut patru regi: Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I.

Proclamarea Regatului încheie un șir de etape ale formării statului modern: Unirea (1859), aducerea prințului străin (1866), independența (1877) și Regatul (1881).

Repere cheie

La BAC, proclamarea Regatului apare de obicei pe axa cronologică a statului modern. Reține succesiunea 1859 → 1866 → 1877 → 1881 și poți folosi Regatul ca o consecință a independenței într-o cerință de tip cauză–efect.